Comentariul autorului:
Fiind vorba despre un paralelipided de sticlă, o pagină albă transparentă dar sterilă, spațiul constituia o veritabilă provocare, care – în absența oricăror suprafețe de prezentare sau compartimentări interioare – a trebuit să fie soluționată prin amenajarea interioară.
Deoarece expoziția fusese imaginată nu atât ca un simplu suport de prezentare, ci ca un spațiu de reflecție, de cercetare, dar și de experiență senzorială, arhitectura expozițională și elementele de display deveneau esențiale în articularea discursului curatorial. Funcționând ca un liant conceptual-material, mobilierul expozițional avea să “umanizeze” spațiul prin intervenții ușoare, funcționale dar stabile și să ajute la “privatizarea” relației dintre privitor și lucrare, pornind de la natura și condiționările implicite ale fiecărui proiect în parte. Linia estetică a fost dată de un material mai puțin uzual (OSB-ul), dar a cărui calitate organică a avut un efect de autenticitate surprinzător, reușind să rămână aproape de spiritul unui proiect de artă tânără – sincer, cald, spontan și nepretențios.
Cum la nivel conceptual amgibuitatea și incertitudinea erau centrale, iar discursiv proiectul oscila de-a lungul polilor rațiunii și iraționalului, aceste două categorii de gândire trebuiau să se regăsească totodată și la nivelul experienței spațiale. Trasat de-a lungul unor axe vizuale precise, întrerupte din loc în loc de structuri închise (două black box-uri reinterpretate și o structură portantă cu pereți paraleli), parcursul expozițional pendula, astfel, între claritate formală și “accidente spațiale” – la rândul lor momente de suspensie bine controlate –, ce susțineau o rețea fragmentară și aerată de lucrări, permițând în același timp o lectură spațială circulară și permeabilă.
Privit în strânsă relație cu elementele de arhitectură, al doilea liant (imaterial) al discursului curatorial era componenta auditivă – piesa Palais de Mari a compozitorului experimental post-minimalist Morton Feldman, ce constituia fundalul (și suportul) lucrării lui Ștefan Botez. Alături de pulsul disruptiv al sunetelor emise de lucrările Andrei Jurgiu, peisajul sonor al pianului interpretului Ivan Ilic își crea propria spațialitate, învăluind ambianța prin timpi și texturi muzicale ce oscilau între tensiune și stază, acțiune și suspensie, ordine și indecizie, repetiție și contrast. Pauzele, ori mai degrabă momentele statice de declin și liniște totală (acel “timp vertical” specific muzicii minimaliste) construiau starea de prezent continuu și nedeterminare, care erau centrale pentru conceptul de “imponderabilitate” pe care încercam să-l ilustrez. În această lumină, formatul expozițional pentru care optasem devenea un recipient în care toate elementele (conținutul și display-ul: arhitectura și sunetul) convergeau într-o viziune critică și regizorală coerentă.
