Adrian Spirescu. Pagini de arhitectură. Interferenţe şi nelinişti

"E unanim acceptat că orice analiză a creaţiei personale, inclusiv în arhitectură, trebuie să înceapă de la premisa fundamentală că ea îşi are originea în educaţie, tradiţii, vise, obiceiuri, mituri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, dar şi în permanente căutări şi întrebări. Totul apare ca un fundal pe care memoria fixează în mintea noastră aceste imagini. Un rol aparte joacă şi trecerea timpului, care accentuează, sau din contra, atenuează o parte din aceste componente primare.
„Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia. [ ... ] Există, în sfârşit, întrebările „mari”, ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti”, căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care este sensul vieţii? Pentru astfel de întrebări nu poţi să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliş” transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui savant: „uite cum stau lucrurile”, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste”.(1)
Şi arhitectura, de multe ori, pleacă de la poveşti. Şi ea are de răspuns la întrebări „mari”, legate de procese şi de dileme. Evident că o seamă din aceste poveşti fac parte din propria noastră identitate, ele ne definesc, iar atunci cînd desenăm un spaţiu, o lumină, o clădire, ele ne însoţesc şi ne ajută. Mai mult sau mai puţin. Trăim şi gândim peste şi prin această „zestre” a noastră. Câteodată ea ne „şopteşte” fantezii uitate, pe care le descifrăm sau nu. Arhitectura depinde de ele şi noi încadrăm sau recompunem diverse fragmente disparate atunci când ne aşezăm în faţa foii albe de hârtie.
„O construcţie de mare valoare, după părerea mea, trebuie să înceapă cu incomensurabilul, trebuie ca în cursul proiectării să treacă prin stadiul elementelor comensurabile şi să revină, la sfârşit, în incomensurabil.” (2)
Cuvintele (ca purtătoare de simbol) şi imaginile din paginile ce urmează sunt o matrice importantă, şi anume cea care generează întrebări-poveşti, aflată în interiorul minţii mele. Constituie fundamentul activităţii mele, al proiectelor şi desenelor, în totalitate sau parţial. Adesea, doar o fărâmă din această zestre personală poate produce ceva fascinant. Sau chiar ”insomniile dostoievskiene” de care pomenea Andrei Pleşu.
Unele imagini sunt însoţite de comentarii sau de un text de identitate. Acest tot unitar, iconografie-text, restituie povestea de care vorbeam mai înainte. Altele nu sunt susţinute de text. Nu am putut găsi o explicaţie raţională descriptivă sau altceva care ar putea deveni element comensurabil. Acest caleidoscop magic întrebare-poveste-icoană, cred eu, poate stârni interpretări şi schimbări majore în arhitectură." Adrian Spirescu

1. Andrei Pleşu, Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012.
2. Louis Khan