Arhitecţii români şi detenţia politică 1944-1964. Între destin concentraţionar şi vocaţie profesională

Puterea a identificat încă din cele mai vechi timpuri impactul social major pe care-l are creația de arhitectură, acționând în consecință. În ceea ce privește regimurile totalitare ale secolului XX, atitudinile au fost diferite. În cazul fascismului, pornindu-se de la afirmația lui Mussolini conform căreia noua Italie avea nevoie de de o nouă arhitectură, așa cum spunea undeva profesorul Sorin Vasilescu: „în cele două decenii de dictatură italiană nu a existat nici măcar un caz – nici excepția care să fi confirmat regula – de arhitect care să fi fost victima unei forme de represiune“. În cazul Germaniei naziste, profesioniștii care nu respectau direcțiile fundamentale trasate de politic în ceea ce privea arta de stat și participau la alte forme de expresie artistică, pierdeau comenzile majore. Cazul celei de-a treia ipostaze – cea bolșevică – este astăzi cunoscut: glonțul în ceafă sau voiajul siberian. Studiul nostru și-a propus să descopere ce-au pățit arhitecții care au protestat sau au încercat să-și păstreze o formă de independență în România anilor 1944–1964. Prin urmare, obiectul prezentei cercetări este reprezentat de identificarea arhitecților întemnițați din rațiuni politice în perioada 1944−1964, detalierea experienței lor concentraționare (urmărind și particularitățile acesteia, proprii formațiunii profesionale) și a destinul de după eliberare − relația cu Securitatea și activitatea profesională. Scurta analiză a contextului politic și a particularităților breslei în prima perioadă a regimului comunist vine să completeze mini-studiile monografice. Considerăm că o istorie a arhitecturii în timpul regimului comunist din România și o analiză (completă sperăm – pe viitor) a relației breslei cu acesta, nu pot fi scrise fără a scoate la lumină informațiile despre aceia care, fără voia lor, au făcut parte din categoria „arhitecților deținuți politici“.
La finalul acestei cercetări rămânem la ideea inițială: nu prin operă putea arhitectul să reziste sau să protesteze, dar a făcut-o în multe alte forme, întreg spectrul detaliindu-l prin intermediul celor 75 de cazuri prezentate pe larg. Izbitoare a fost și constatarea diversității acestora, referindu-ne aici la vârstă, sex și calificare profesională. În aceeași logică se înscriu și diferitele încadrări juridice pentru cei condamnați, întemnițarea prin internare administrativă, presiunile la care au fost supuși după eliberare. În câteva cuvinte, cele 560 de pagini ale lucării noastre (incluzând peste 800 de ilustrații) grupează 75 de mini-monografii dedicate arhitecților întemnițați politic, analizând atât viața de familie și cariera acestora, atât înainte cât și după episodul concentraționar.
Cuvinte cheie: Comunism, Detenție politică, Arhitectură, Arhitecți