Comentariul autorului:
Un studiu fotografic al arhitecturii feroviare abandonate sau în stare de ruine urbane.
Una e... pierdută. Pentru totdeauna. Nu era o frumusețe, dar m-am atașat de ea. O vedeam săptămânal pe drumul agitat de întoarcere. Îmi ținea companie când eram pierdută pe gânduri. Dar îmi aminteam mereu să o caut cu privirea. Mai ales când știam că sunt în aproapierea gării. Admiram ce mai rămăsese din ea deși, într-un fel, mă făcea să comemorez cum totul în viață se va degrada, la un moment dat. Dar obișnuiam să mi-o imaginez plină de viață și folosită de muncitori. La fel cum, cu mult înaintea mea, toate acele clădiri erau folosite și poate iubite de cei care le vedeau zilnic. Surpându-se. Dar totuși vizitate de niște artiști aspiranți, poate? Graffiti aici, și puțin acolo... Recâștigă o pată de culoare atrăgătoare... sau un cuvânt pe care nu-l poți descifra la început. Forme interesante când nu știi nimic despre ele. Așteptând să dispară și să se piardă pentru totdeauna. Dar încă îmi amintesc unde era odată. Acum nu mai e. Și aceasta? Îmi place să o studiez, mai ales după-amiaza, după o zi ploioasă, când soarele strălucește prin ferestrele sparte și totuși colorate, de la distanță. O văd zilnic și totuși, pe măsură ce orașul se schimbă, rămâne același, dacă nu cumva, se degradează și mai mult. Vremea. Vremurile. Cei distrași de viața cotidiană. Și totuși, poate cineva încă mai are niște amintiri în aceste clădiri. Sau au dispărut și ei? La fel ca acea etichetă cu denumirea, când intri în gară, umbrită și înghesuită între semnele lăsate în urmă de cei care vor să fie amintiți. Sau, oare, vor să fie amintiți? Rezistentă la sunete, oh..., și la vibrații. Tremurele constante ale acestui loc... Rezonează între părțile rămase de la cei uitați. Cum ar putea îndura atâtea mulțimi de spectatori, dar fără o urmă de apropiere? Metalul le conectează la exterior, dar oare este suficient? Dar restul componentelor sale? Se simt singure? ... Sau doar… abandonate?
