Comentariul autorului:
Clădirea Muzeului Național de Artă Timișoara, fostul palat episcopal catolic construit în secolul al 18-lea, care au găzduit expoziția Surse românești și perspective universale dedicată operei lui Constantin Brâncuși, reprezintă un cadru cu o identitate arhitecturală extrem de puternică. Caracterul sălilor este definit, pe de o parte, de proporțiile și ornamentica barocă, iar pe de altă parte, de contrastul intens dintre albul pereților și al tavanelor și tonurile închise ale tâmplăriilor de lemn, ale ușilor, ferestrelor, obloanelor și plintelor de la nivelul pardoselii. Această tensiune vizuală între suprafețele luminoase și cele întunecate creează un spațiu marcat de teatralitate, care poate deveni, în context expozițional, un obstacol în calea unei receptări calme și concentrate a operelor expuse.
În acest cadru, conceptul arhitectural al expoziției a vizat în primul rând diminuarea acestor contraste și definirea unei ambianțe neutre, în care lucrările să fie cele care structurează experiența vizitatorului. Arhitectura sălilor, cu dimensiunile lor generoase, cu succesiunea de legături între spații, cu prezența puternică a ușilor și a ferestrelor, precum și cu nișele ce păstrează urmele circulațiilor zidite în timp, a impus o abordare bazată pe simplificare. Aceasta nu a urmărit ștergerea memoriei spațiului, ci crearea unui context coerent în care operele lui Brâncuși să poată fi receptate cu intensitate maximă.
Decizia abordării arhitecturale, luată împreună cu cuatoarea Doina Lemny, expert Brâncuși din partea Centrului Pompidou, a fost aceea de a expune lucrările într-o formulă atipică, diferită de prezentările tradiționale ale sculptorului. Arhitectura expoziției s-a inspirat din fotografiile realizate chiar de Brâncuși, care surprind atmosfera atelierului său parizian. Artistul, care a învățat tehnica fotografiei de la Man Ray, folosea imaginea ca pe un instrument artistic complementar sculpturii, încercând să redea esența volumelor și să transmită emoția direct către privitor. Pentru a obține acest efect, Brâncuși prefera să excludă lumina naturală și încerca să controleze fiecare sursă de iluminat, eliminând elementele perturbatoare și concentrând atenția exclusiv asupra sculpturilor.
Expoziția de la Timișoara a integrat o parte semnificativă din aceste fotografii, oferind publicului ocazia rară de a vedea nu doar sculpturile, ci și felul în care Brâncuși însuși și le-a reprezentat vizual. Această dublă perspectivă a adus un strat suplimentar de lectură: vizitatorii au putut înțelege sculpturile atât ca obiecte tridimensionale, cât și ca imagini filtrate prin sensibilitatea autorului.
Pentru a transpune această viziune, primul pas a fost eliminarea tuturor elementelor vizuale secundare și transformarea sălilor într-un spațiu omogen, în care prezența arhitecturii existente să fie estompată. Spre deosebire de tradiționalul white cube, care oferă neutralitate prin albul pereților, aici s-a optat pentru o soluție radical diferită: vopsirea integrală a spațiului în negru. Această opțiune a absorbit lumina, a șters diferențele dintre suprafețe și a redus la minimum interferențele vizuale, construind un fundal compact, unificat.
Pentru a completa această transformare, geamurile și nișele au fost acoperite cu draperii negre, care au creat continuitate vizuală și au eliminat orice repere exterioare. Pardoseala a fost acoperită cu mochetă de aceeași culoare, ceea ce nu doar a uniformizat vizual spațiul, ci a contribuit și la diminuarea zgomotului produs de pașii vizitatorilor. Astfel, spațiul nu doar că a devenit uniform și absorbit de întuneric, dar și-a pierdut dimensiunea sonoră, amplificând senzația de introspecție și de concentrare.
Iluminatul a fost, la rândul său, tratat cu rigurozitate. În locul unei lumini generale, difuze, fiecare lucrare a beneficiat de o sursă de lumină proprie, direcționată precis. Acest tip de iluminare punctuală a creat în jurul fiecărei sculpturi o aură proprie, izolând-o vizual și emoțional. Vizitatorul era invitat să intre într-un spațiu intim de contemplare, în care restul sălii se estompa în întuneric. Această strategie a favorizat o legătură directă și intensă între privitor și operă, aproape ca o întâlnire personală, în care nimic nu mai distrage atenția.
Prin această mise-en-scène, expoziția a reușit să transpună în plan arhitectural și muzeografic principiile de lucru ale lui Brâncuși însuși: reducerea la esențial, controlul luminii și crearea unei relații intime între obiect și privitor. Astfel, sălile Muzeului Național de Artă Timișoara, cu toată încărcătura lor barocă, au devenit un spațiu surprinzător de contemporan, capabil să ofere sculpturilor un cadru de o intensitate rar întâlnită.
În final, proiectul a demonstrat că memoria locului și viziunea artistică pot conviețui într-un mod fertil: pe de o parte, arhitectura istorică a fost respectată și păstrată, chiar dacă estompată temporar; pe de altă parte, operele lui Brâncuși au fost puse în valoare printr-un cadru inspirat din propria lor logică vizuală. Expoziția Surse românești și perspective universale a devenit astfel nu doar o prezentare de artă, ci și o experiență spațială, care a invitat vizitatorii să pătrundă într-un univers redus la esențial, unde lumina, întunericul și forma sculpturală au dialogat într-un mod profund.
