Comentariul autorului:
Percepția umană nu se desfășoară niciodată în fața întregului. Ea este fragmentară, selectivă, construită prin apropieri și distanțări succesive. Spațiul nu există ca o imagine totală, ci ca o succesiune de detalii, cadre și perspective care se suprapun într-o ordine mereu schimbătoare. Fragmentul devine astfel unitatea de măsură a experienței. Actul de a privi nu este nici pasiv, nici neutru. A privi înseamnă a alege, a ignora, a pune între paranteze ceea ce nu intră în câmpul concentrării. Se formează astfel o dialectică între prezență și absență: ceea ce este văzut există, ceea ce este exclus devine tăcere vizuală, dar nu dispare niciodată complet. Arhitectura nu există doar ca materie sau formă; ea prinde viață în relația cu privirea. Experiența este întotdeauna situată și fragmentară: fiecare percepție construiește sensul, fiecare fragment devine punct de plecare pentru înțelegerea întregului. Privirea selectivă devine un instrument creator. Ea rupe legătura cu întregul și construiește noi ordini simbolice. În acest sens, percepția este un act de proiectare: omul nu doar receptează realitatea, ci o reconstruiește prin focalizare. Alegerea detaliului, a fragmentului, a cadrului limitat transformă spațiul într-o succesiune de lumi posibile. Trecerile dintre alb-negru și culoare reprezintă stări diferite ale percepției. Alb-negrul suspendă diversitatea cromatică, aducând în prim-plan esența relațiilor dintre lumină, umbră și proporție. Culoarea, dimpotrivă, multiplică intensitatea și sensurile, dar în arhitectură nu este dată întotdeauna de materie: adesea, ea apare prin prezența umană, prin gesturi, prezență sau mișcare, care introduc nuanțe și vibrații în altfelul static al spațiului. Aceste registre nu se opun, ci se completează reciproc, relevând modul în care arhitectura este trăită și interpretată. O altfel de temă se naște aici nu din schimbarea obiectului, ci din schimbarea privirii. Aceeași ordine poate fi citită la infinit, fiecare apropiere dezvăluind un alt strat de sens. Astfel, arhitectura se dezvăluie nu prin măsură sau replicare, ci prin tensiunea dintre vizibil și invizibil, dintre fragment și întreg, dintre om și spațiu. Fragmentul multiplică posibilitățile de înțelegere, iar prezența umană aduce culoare, transformând percepția și conferind spațiului intensitate și vitalitate. În fiecare act de privire, întregul se construiește din fragmente, iar fragmentele nu reproduc realitatea, ci o transformă, făcând vizibil ceea ce altfel ar rămâne invizibil. În această tensiune, arhitectura devine experiență, iar experiența devine poezie vizuală.
