Comentariul autorului:
Absenţa, până la mijlocul secolului al XX-lea, a proiectelor de amenajare generală a Bucureștiului, nu exclude ideea modernizării urbane. Proces care aparţine adaptării fireşti a organismului urban unor necesităţi mereu noi, modernizarea Capitalei a intrat, într-o măsură din ce în ce mai mare, începând cu prima parte a secolului al XIX-lea, printre preocupările primăriei. Transformarea profundă a oraşului premodern a fost rezultatul intervenţiei administraţiei prin două instrumente ale modernizării. Pe de o parte, primăria a iniţiat operaţii urbane publice de o amploare relativă, care au modificat parţial şi local configuraţia structurii urbane (aşa cum a fost realizarea bulevardelor și rectificarea albiei Dâmboviței). Pe de altă parte, gestionarea şi controlul iniţiativei constructive particulare și a statului s-au făcut prin intermediul legislaţiei urbane, care a avut efecte generale, continue şi difuze asupra formei fizice a oraşului. Cele două instrumente au reprezentat faţete complementare ale politicii urbane a administraţiei.
Volumul de față îşi propune o „lectură” a dezvoltării urbane a Bucureștiului făcute prin prisma evoluţiei legislației urbanistice. Scopul studiului îl reprezintă încercarea de a înțelege modul în care legislaţia, considerată ca document al istoriei urbane, a condiţionat, începând cu perioada regulamentară, transformarea oraşului, contribuția sa la construcția modernă a acestuia și la asimilarea ideilor urbanismului secolelor XIX și XX. Fără a fi unica determinantă a dezvoltării moderne a oraşului, legislaţia se confundă, totuşi, în mare măsură, cu aceasta.
Considerăm legislația urbanistică ca fiind constituită din ansamblul actelor normative care, prin reglementări, proceduri, norme și tehnici juridice, au determinat şi au asigurat controlul asupra modificării cadrului fizic - spaţial, volumetric şi formal al teritoriului urban. Dintre toate aceste acte normative, regulamentele de construcţie şi alinieri prezintă cel mai mare interes pentru înţelegerea dezvoltării urbane căci acestea conţin prevederi cu caracter urbanistic, arhitectural, constructiv, sanitar, edilitar şi administrativ.
Cercetarea este cuprinsă în perioada delimitată de două importante acte normative: Regulamentul pentru starea sănătăţii şi paza bunei orînduieli în politia Bucureştilor, inclus ca anexă în Regulamentul Organic (1831), şi Hotărîrea CC al PMR şi a Consiliului de Miniştri al RPR cu privire la planul general de reconstrucţie socialistă a oraşului Bucureşti, din 13 noiembrie 1952. Primul document marchează începutul dirijării efective, prin mijloace administrative, a dezvoltării oraşului. Cel de-al doilea a pus capăt perioadei în care Bucureştiul a beneficiat de un cadru legislativ articulat şi ierarhizat, debutînd o altă perioadă, în care o legislație diferită a avut un rol secundar în dezvoltarea urbană, permiţând astfel impunerea, din ce în ce mai accentuată, a voinţei politicii totalitare. Cele două documente delimitează o întreagă epocă care, pe plan politic şi economic, defineşte dezvoltarea modernă, capitalistă, a României.
Studiul a fost orientat în două direcții complementare. Prima a constat în istoricul legislației urbanistice bucureștene, iar cea de-a două a urmărit efectele acesteia asupra țesutului urban.
Istoricul legislației a avut în vedere reconstituirea complexului de acte normative ale acestei epoci, analiza și comentarea detaliată a celor mai relevante dintre acestea. Luarea în considerare acele acte normativecare au reprezentat a sinteză a experienței unei perioade date, a determinat împărțirea întregii perioade în patru etape (1831-1878; 1878-1921; 1921-1939; 1939-1952), fiecare având caracteristici bine precizate din punctul de vedere al reglementărilor.
Cea de-a doua direcție, care urmărește evaluarea consecinţelor asupra organismului urban, a fost orientată spre problemele specifice de morfologie urbană. În acest fel se poate pune în evidenţă transformarea succesivă a ţesutului urban prin intervenţia progresivă a administraţiei. Componentele ţesutului urban asupra cărora au fost urmărite efectele regulamentelor de construcţie au fost terenul (parcela şi parcelarea), construcţia (clădirea) și spaţiul urban.
Reglementările destinate parcelei și parcelării au avut, treptat, un rol considerabil în raționalizarea teritoriului urban, atât în aceea ce privește modul efectiv de divizare a terenului cât și prin stabilirea unui raport eficient între teren și clădire, prin forma, geometria și edificabilul admis. La scara mai mare a teritoriului urban adiționările de parcelări au generat, pe suprafețe de mare întindere, un tip de un țesut urban nou, modern, caracterizat printr-o omogenitate dată de regularitatea și coerența tramei stradale, a divizării parcelare și printr-un regim ordonat al construcțiilor.
În privința efectelor asupra clădirilor (limitându-ne la clădirile de locuit) acestea au fost luate în considerare prin clasificarea lor în trei tipuri, în concordanță cu orientările și sensurile reglementărilor municipale: clădiri în front închis; clădiri grupate; clădiri izolate. Pentru fiecare tip de clădire au fost identificate mai multe categorii de edificii, caracteristice pentru anumite perioade ale construcției urbane și pentru anumite zone din oraș.
În fine, spațiul public este privit în întreaga sa complexitatea, rezultată dintr-un ansamblu de norme și prevederi aplicate treptat, în timp. Acestea privesc geometria străzii, constituirea spațialității, plastica și stilul arhitectural, unitatea stilistică. Privind în ansamblul său spațiul public, se poate afirma că acesta are drept atribut fundamental estetica fragmentului urban, particularitate esenţială a ansamblului urban bucureştean. El este alcătuit, astfel, din juxtapunerea unor fragmente având un caracter mai mult sau mai puţin unitar din punct de vedere estetic, rezultat dintr-o preocupare specială, cu fragmente pentru care nu a existat, în timp, nici o preocupare particulară.
