Comentariul autorului:
_xGrivița
192?. Efervescent. Atât de efervescent încât nici nu știm cu exactitate data. Lucrurile doar se întâmplă. Două cartiere. Giulești & Grivița. Le separau mai multe căi ferate și se construiește un pod din fier să treacă peste toate. Ironic, dar într-un mod plăcut dacă stai să te gândești.
’44. Se aud explozii. Le-am putut auzi și vorbim despre ele la trecut, deci asta înseamnă că suntem încă aici. Am supraviețuit. Bombardamentul a trecut.
’51. „Haide, terminăm cursa! Mai e puuuțin! Da, trecem de pasarelă și apoi luăm o înghețată! Hai, încă te țin picioarele!”
2025. Două săptămâni de ninsoare în București anul ăsta. Nu știam că vor veni. Încă există. Nu știu pentru cât timp. Acest „nu știu pentru cât timp” e valabil pentru tot ce se vede în jur, de fapt. E un moment care se vrea înghețat în timp. Nu va putea. Ruginirea e un proces, nu un moment. Un memento al unei transformări inevitabile. Va fi ALTFEL. Nu, nu-mi doresc o tabula rasa. Evident, trebuie să ținem cont: în primul rând a fost într-un FEL ca abia mai apoi să fie ALTFEL. Dar cum ALTFEL? Nu știm cum. Încercăm să aflăm. Nu e nimic de aflat, căci totul se construiește. Paradoxal, dar noi construim. Atunci, cum construiești neștiind ce urmează? Cum știm cât atârnă în balanță viitorul care e determinat de ceea ce noi construim în comparație cu cât atârnă ceea ce construim noi determinat de ceea ce urmează? Apar tot felul de intersecții: ale gândirii raționale cu legea empiricului, ale nevoii cu idealul, ale mediului înconjurător cu actul de creație, ale fragilității cu necesitatea de a rezista în fața unor provocări ale unei lumi în continuă schimbare. Tocmai lucrul cu aceste limite, cumpene, este jocul care îi conferă arhitecturii agilitatea de care are nevoie pentru a se adapta la un context mereu în schimbare.
