Comentariul autorului:
Arte străvechi lucrează împreună cu cea mai nouă: arhitectura (lui Palladio) și muzica (lui Mozart) se întâlnesc în filmul Don Giovanni (regia Joseph Losey, 1979).
Losey construiește în film, pornind de la o realitate ”reală”, o realitate virtuală care să corespundă viziunii sale regizorale. Departe de Spania unde se presupune a se desfășura acțiunea (acțiunile) lui Don Juan Tenorio, inspirat de libretul în italiană și de venețianul Giacomo Casanova (Chevalier de Seingalt) un Don Juan al vremurilor sale, Losey transpune acțiunea în regiunea Veneto din Italia.
Astfel, trei dintre emblematicele realizări ale arhitectului Andrea Palladio devin interpreți și sunt interpretate în filmul devenit și el clasic al genului: Basilica Palladiana, Villa Capra și Teatro Olimpico, toate din Vicenza.
Dincolo de setarea unor matrici globalizatoare pentru cateva secole, arhitectura lui Palladio impresionează prin încadrarea în context, fie acesta urban sau extraurban. Cu secole înainte ca genius loci să fie teoretizat (Christian Norberg-Schulz și alții), Palladio lucra împreună cu beneficiarul și contextul, cu ceea ce este dat împrejur, fapt ce demonstrează încă o dată inteligența sa creatoare, puterea de a crea – nu rareori capodopere - în limite impuse și ingeniozitatea cu care le utilizează în folosul operei sale.
Basilica Palladiana, edificiu gotic, centru al orașului (la propriu și la figurat) este ”îmbrăcat” de Palladio în hainele contemporane ale clasicității sale, (mai) vechiul fiind azi perceput împreună cu intervenția sa, ce are la rândul ei o venerabilă vârstă de peste patru secole.
Scenografia din Teatro Olimpico ne sugerează străzi venețiene într-o parcurgere nocturnă. Ficțiunea se împletește cu realitatea, adevăratele străzi fiind adesea mai înguste și mai șicanate decât perfectele perspective imaginate de Palladio.
Urmând canalele din regiunea Veneto, în film, ajungem la Villa Capra, prin fictiva apropierea a râului Bacchiglione, imaginata scară de de acces fiind străjuită de două statui. O veche alee marchează parcursul de la terasa vilei la râu.
Villa Almerico Capra Valmarana de la Vicența, cunoscută și sub numele de La Rotonda sau Vila Capra, este considerată (pe drept) capodopera palladiană devenită paradigmatică, deși autorul nu a trăit a o vedea terminată, iar spațiul interior central nu corespunde complet viziunii sale, mult mai austere dar mai elansate pe verticală. Aflată pe o colină din afara orașului, dar în proximitatea sa, parcurgerea spațiului dedicat vilei este gândită încă de la acces, asemenea Acropolei Atenei, dezvăluind treptat imaginea completă dar complexă în aparenta sa simplitate. Deși axul de apropiere este frontal, acuzând o monumentalitate de sorginte romană, nu o abordare tridimensională ca la anticii greci, dezvăluirea volumului pur ce strălucește în soarele italian pe fundalul verde al câmpurilor și pădurilor înconjurătoare se face treptat, cu pas lin, urcând pe calea mărginită de construcțiile anexe, semiîngropate în terenul natural și astfel neîmpiedicând perspectiva odată ajuns pe culme.
Vila în sine este arhicunoscută, cu planul său simetric pe două axe și orientat la 45 de grade față de punctele cardinale, pentru a nu avea nici o fațadă în umbră completă, dar a putea îmbrățisa o vedere circulară completă a terenurilor înconjurătoare (și aparținătoare) și o vedem frecvent în toate tratatele de istoria arhitecturii.
Înfățisată mai ales ”în peisaj”, ce nu se vede însă (sau extrem de rar) și nu se poate percepe decât la fața locului, sunt frumoasele perspective pe care le ai de sub cele patru porticuri de intrare/ieșire ”către peisajul” înconjurător. De pe treptele vilei, privirea stăpânului ce își supraveghează terenurile, se oprește în depărtare pe clopotnița mănăstirii și bisericii Santa Maria di Monte Berico (1428), care a fost extinsă în 1590-91 după proiectul lui Palladio, extindere demolată complet însă în 1687.
Dând întâietate parcursului arhitectural și contextului, creînd spații clare dar nu lipsite de complexitate, arhitectura lui Palladio ne impresionează astăzi ca întotdeauna, ca edificii ce nu pot trăi decât împreună cu locul pentru care au fost create și unde au fost create.
