Comentariul autorului:
Obiectul de arhitectură nu poate trăi singur. Acesta există doar într-un context care îi impregnează trăsăturile definitorii, îl face al locului și paradoxal îl individualizează – trăiește împreună cu ceea ce îl înconjoară și, în același timp se singularizează. Astfel, „împreună” înseamnă incluziune, dorința de a coexista într-un loc și într-un timp, în a conștientiza limitele și a le estompa. Acest context văzut de la o distanță corespunzătoare dezvăluie silueta urbană în care obiecte de arhitectură aduse împreună nu mai au contur propriu, se unifică și construiesc unicitatea orașului.
Să ne amintim de Strâmtoarea Bosfor care unește, dar și separă două continente, două zone urbane majore ale Istanbulului, două lumi. Limita albastră apropie cele două maluri și le îmbină prin podurile care le aduc împreună. Aceste poduri conduc oameni diferiți, culturi variate, timpuri deosebite către a fi împreună și a trăi (în) spațiul urban, au rolul de a estompa limita cristalină.
Plutind pe mrejele Bosforului și privind spre waterfront-urile care se oglindesc în același luciu de apă, experiența îți dezvăluie o integrare perfectă a trecutului, prezentului și viitorului sugerând relații atemporale între straturile urbane care se suprapun și formează împreună unitatea și unicitatea Istanbulului.
Privind partea europeană a orașului, silueta urbană a clădirilor din trecut se profilează peste cea a zgârie-norilor vieții contemporane, diferențele fiind temperate de cerul scăldat de lumina soarelui la asfințit și de apa care susține ca bază indispensabilă perspectiva frontală asupra mozaicului atemporal. În același timp, vegetația și păstrarea acesteia surprinde o reverență în fața naturii și a trecutului și acompaniază stratul clădirilor care au răzbit în fața timpului și au devenit din ce în ce mai impunătoare.
Întorcându-ne privirea către malul asiatic al Bosforului, se observă similitudini cu waterfront-ul european în suprapunerea siluetelor urbane, fapt care nu face decât să accentueze legăturile sau „podurile către împreună” și de a estompa limita strâmtorii. Cele două maluri se unifică, clădirile noii societăți se alătură moscheilor care reprezintă pecetea trecutului și se îmbină prin vegetația milenială.
În final, ne rămâne să privim alternativ cele două maluri și siluetele care se conturează pe cerul care își pierde lumina zilei, să ne pendulăm de-a lungul podurilor spre a ajunge împreună, să aprindem felinarele nopții așa cum ne spune legenda fecioarei Hero care îl îndruma pe tânărul Leandru spre turnul ei și să așteptăm o nouă zi, un nou strat care să completeze silueta orașului.
