Comentariul autorului:
Fotografia de arhitectură poate căpăta multe forme si finalităti diferite. Poate fi imortalizarea unui obiect de arhitectură la momentul “tăierii panglicii”, poate fi un instrument de observatie şi analiză urbană, sau poate avea strict o valoare documentară. Un caz particular al acestei din urmă ipostaze este fotografia de şantier, care, pe lângă importanta tehnică, de consemnare şi identificare a unor etape de lucru, sau a unor situatii mai bune sau mai rele din timpul executiei, reuşeşte uneori să scoată la iveală o fată a lucrării care, de regulă, rămâne nevăzută.
Acesta este şi cazul proiectului fotografic pe care îl prezint aici, “Etaj 2-Imagini de şantier” şi care face parte, de altfel, dintr-o cercetare personală pe care încerc să o completez la fiecare lucrare pe care o am în executie.
De această dată, am selectat o serie de imagini din cadrul unei lucrări de amenajare interioară. În alte dăti, am strâns fotografii ale altor lucrări, mai mari sau mai mici. Există însă în toate un numitor comun, sau cel putin aşa îl percep eu. Anume că şantierul reuşeşte să redea o anumită expresivitate a proiectului, care de multe ori depăşeşte chiar impactul de după momentul finalizării lucrărilor. Aş merge mai departe şi aş afirma că există un “sweet spot”, o perioadă de gratie, care poate dura de la câteva zile până la câteva săptămâni, durată în care şantierul relevă un sens şi o valoare a proiectului, în forma sa cea mai înaltă şi cea mai aproape de cum a gândit-o arhitectul. Greu de fixat cu precizie şi diferită de la o lucrare la alta, această perioadă de gratie este caracterizată de prezenta principalelor elemente care determină proiectul, dar care încă nu au primit toate finisajele, nu au toate racordurile făcute, nu au toate rosturile închise şi nici măcar o mână de vopsea aplicată, dar au deja un caracter. Structura peretilor este în picioare, golurile sunt deja trasate, dar finisajele lipsesc. Elementele care determină geometria crudă a ansamblului sunt încă neintegrate acestuia şi au o prezentă uşor abstractizată, cu alură mistică în lumina potrivită. Există chiar un dramatism al unor anumite cadre, care par desprinse dintr-un scenariu cu răsturnări de situatie.
Pe lângă aceasta, în imagini apar şi numeroase elemente care dau scară spatiilor, desi sunt prezente temporare: scări, schele, ambalaje, utilaje, instumente de lucru, de masurat si de trasare etc. Chiar şi personajele care sunt uneori capturate fugitiv de obiectivul camerei, sunt tot efemere: zugravii, instalatorii, dirigintii, curierii, oamenii de la curatenie etc, care nu sunt utilizatorii permanenti ai spatiului, ci îndeplinesc doar un rol trecător.
Mai mult, şantierul ne relevă o realitate fundamentală a arhitecturii, care este si o finalitate până la urmă a gestului arhitectural, anume aceea că menirea sa este să devină, cel putin la un moment dat, o realitate construită. După cum spunea şi Zumthor, arhitectura este un act fizic. Iar această ipostază devine manifestă şi ne este relevată pe deplin, după cum e şi firesc, în timpul şantierului.
Ca instrument documentar al lucrărilor de executie, fotografia de arhitectură mai poartă o semnificatie posibilă: aceea a unei arheologii inverse. Aceasta deoarece procesul la care ne invită este de imaginare a ce va fi lucrarea în viitor. Avem la dispozitie doar câteva elemente care conturează, schitează partial proiectul când va fi gata si o serie de indicii presărate ici si colo. De asemenea, avem o multitudine de elemente perturbatoare, un balast pe care mental trebuie să îl eliminăm: micile imperfectiuni, lucrările încă neterminate, sprijinele temporare, grămezile de materiale încă neutilizate, resturile de cofraje şi de panouri de izolatie, colacii de cabluri, uneltele depozitate în colturi si multe altele. Efemere şi ele, dar semne ale actului nemijlocit de construire.
