Comentariul autorului:
Faţă de zilele cotidiene petrecute în biroul de arhitectură, respectiv faţă de locuinţa permanentă aflată la ţară, refugiul amenajat la capătul scării de serviciu (care duce către podul imobilului în care se află atelierul nostru de arhitectură) este un colţ de linişte, reculegere, meditaţie. Colţul are o triplă utilizarte:
- primăvara, spaţiul vitrat cu geamuri termopane al scării funcţionează ca grădină/seră pentru plantele ce trebuie ferite de frig, ce ulterior vor fi mutate în sera de acasă/în grădină;
- este spaţiu de creaţie în timpul zilei, oferind un colţ de linişte celor din birou care doresc puţină linişte pentru a se concentra la o sarcină dificilă;
- devine spaţiu de cazare în caz de nevoie, pentru cei care rămân în oraş din diferite motive (de ex. au băut un pahar de vin după un spectacol de teatru).
Poziţia prin care se văd aproape de la nivelul munţilor de pe orizont acoperişurile, biserica, peisajul oferă o senzaţie aparte, o linişte ce inspiră.
Perspectiva/panorama a fost descoperită odată cu lucrările de reabilitare a învelitorii: odată desfăcute ţigele, m-am îndrăgostit de imaginea descoperită, nebănuită până atunci. Toată intervenţia este cumva o reinterpretare a texturilor tradiţionale întâlnite în cazul arhitecturii vernaculare din zonă: draniţa, peretele în albastru, fereastra în două canate, suprafaţa cu şipci înclinate, uşa ce aminte de finisajele timpanelor caselor, realizate din scânduri şi şipci. Acestea sunt completate cu câteva gesturi contemporane, în special datorate suprafeţelor mari de geam, ilustrând tradinovaţia.
Visul fiecărui arhitect este să poată lucra cu tehnologia de vârf a vremurilor sale, dar, adesea, acest lucru este limitat de posibilități. De exemplu, în protejarea patrimoniului este inevitabilă cunoașterea tehnicilor tradiționale și a cunoștințelor din secolele trecute. Pare-se că, în zilele noastre, tradiția și inovația indică două direcții diferite. Părerea mea este că există o singură direcție, cea în care meșteșugurile adevărate și tehnologia de vârf pot funcționa împreună, în sinergie, ținând cont de scopul propus. O piesă moștenită, în contextul de astăzi, sau o intervenție contemporană într-un context arhaic poate însemna mult mai mult decât alăturarea a două timpuri verbale, adică a trecutului și a prezentului. Pentru acum, înseamnă viitorul.
Pentru mine, tradiția nu este calea pe care a pășit bunicul meu, ci direcția în care ar porni-o astăzi. Chiar dacă uneori pare o potecă strâmtă. În acest sens, nu contemporanul, ci inutilul este contrariul tradiționalului. Pentru că tradiția este interesantă: se leapădă de tot ceea ce este inutil și face loc utilului. Adică, tradiția se schimbă continuu: ce astăzi este inovație, mâine va fi tradiție.
Parafrazând renumita picto-poezie a lui Victor Brauner și Ilarie Voronca (picto-poezia nu este pictură, picto-poezia nu este poezie, picto-poezia este picto-poezie): tradi(nova)ția nu este tradiție, tradi(nova)ția nu este inovație, trad(inova)ția este tradi(nova)ție. Ce se poate realiza în acest colţ de rai.
