Comentariul autorului:
Arhitectul Miklós Köllő și-a făurit căminul regândind casa bunicilor. În viziunea și în munca lui se împletesc în mod organic tradiționalul și modernul. Are convingerea că locuința – la fel ca toate construcțiile – trebuie să fie în perfectă armonie cu mediul înconjurător în care trăieşte, cu peisajul cultural secuiesc. Dar păstrarea tradițiilor nu este rigidă și nici cu scop în sine: formele și materialele tradiționale trebuie să servească confortul omului contemporan, să asigure stilul de viață adecvat zilelor noastre. Precum chiar el și-a exprimat convingerea: „tradiția se schimbă continuu: ce astăzi este inovație, mâine va fi tradiție. Îmbinarerea lor este importantă.” Volumul de față este amprenta acestei viziuni, prin descrierea experienţei realizării acestui upcycling prin care o locuinţă rurală devine lăcaşul unei familii ce duce de fapt o viaţă urbană.
Partea două a volumului prezintă modalitatea cum viziunea de mai sus s-a extins ulterior şi la majoritatea proiectelor biroului de arhitectură Larix Studio al cărui proiectant este autorul.
Pe lângă fotografii, volumul este ilustrat cu schiţele şi caricaturile autorului.
Cuprinsul lucrării reprezintă pe scurt gândurile formulate de autor după cum urmează:
acesta este căminul meu / mă dăinuie peisajul
legătura cu peisajul / visul unui conac și ițari din pănură
habitatul prielnic pentru secui
amintiri și luciditate despre relația cu mediul restrâns
lumea lui „cine ce știe”
spre eco-regionalism: gestionarea justă a resurselor locale
casa tripartite / bucătărie, viață și familie
nu se poate locui în muzeu / spiritul are nevoie și de suflet
intermezzo cu șindrilă
adaptare sau separare?
izolație, încălzire, soarele clăcaș
arhitectura interioară, pradoseala din cărămidă, faianța din lemn
mobilier secuiesc și trepte de scară ce ne pun la încercare
în sfârșit am ajuns acasă
o rândunică nu aduce primăvara
se evaporă timpul păstrat?
două mori și o jumătate / pe marginea unui ferăstrău de apă
manej: exercițiu de transparenţă în peisaj
movila tătarilor
trei clopotnițe și o capelă nouă
anzix: încercarea de a revigora un mal de pârâu părăsit din Ditrău
despre tradi(nova)ție
Mai jos apar câteva citate din carte, pentru a înţelege atmosfera acesteia.
„De Sfântu` Petru ne-am mutat în casă nouă, cea veche a bunicilor. Consider că, pentru un intelectual ardelean, construirea unei case noi este egală cu falimentul moral, dat fiind că există atâtea case vechi și bune care pot fi reabilitate și regândite pentru zilele noastre. Este o muncă anevoioasă, recunosc, dar acesta este destinul patrimoniului nostru și, din acest motiv, am regândit casa veche pentru modul în care dorim noi s-o locuim. Mă bucur că nu m-am apucat de această lucrare cu douăzeci de ani în urmă, ca arhitect începător pentru care forma era pe primul plan. Astăzi, pe primul plan este viața – contează desigur și forma – este importantă familia, să fim împreună, să ne ocupăm de copii – e drept, am petrecut mai puţin timp cu ei, fiind preocupat deconstrucţie. Într-un fel, aceasta este drama construcţiei.
Casa mea nici astăzi nu este terminată, observ felul în care trăim în ea, detaliile finale configurându-se treptat, în funcție de utilizare, cu paşi mici. Dacă ceva n-a ieșit bine, se remediază în timp, se poate renunța la acel ceva și se poate merge mai departe prin dezvoltare organică.
Soția mea a fost suficient de răbdătoare pentru acest experiment.
Toamna e aspră la mijloc de octombrie: spre seară aprind focul în șemineu. Lumina flăcărilor dansează pe pereți, un dans pe care îl privesc din patul adus ca zestre în această casă de bunica mea, în anul 1928. Patul stă tot acolo unde a stat pe când trăiau, doar casa… și lumea… s-au transformat puțin în jurul lui.
Casa are o poveste lungă cât procesul în urma căruia am luat decizia de a o alege drept cămin pentru noi. În cincisprezece ani, am realizat că nu pot face altfel: nicăieri altundeva nu înțeleg cu atâta profunzime peisajul. În ce mă privește, istoria noastră stă scrisă în peisaj. Și îmi încep casa din această perspectivă.”
„M-a frământat propria mea casă: cum se poate regândi o casă veche, cum poate fi adaptată nevoilor de astăzi, cum poate fi armonizată cu imaginea localității?”
„Singura problemă fundamentală cu casa veche a fost spațiul, teama că n-o să încăpem. Cu jumătate de secol în urmă, acest lucru n-ar fi fost o problemă, o asemenea casă era suficientă chiar și pentru o familie cu cinci-șase copii, poate și mai mulți. Am făcut un calcul privind spațiile de care am avea nevoie, conform cerințelor de astăzi și am realizat că nu ne-ar ajunge nici două case. Deși suntem o familie cu trei copii. A fost limpede că este nevoie de luciditate în evaluarea cerințelor, căutând soluții simple. (...) Mi-a trecut prin minte și ideea să transformăm șura în casă, dacă nevoile crescute impun o casă mai mare, gestionând cu generozitate încăperile spațioase. Vecinii nu mai cresc animale. Dar am renunțat la ea pentru că șura este importantă, îi trebuie calului… pe de altă parte, astfel, o clădire din curte și-ar pierde destinația, casa ar rămâne nelocuită și s-ar distruge. Casa este la fel de importantă pentru mine cum era casa bunicului pentru García Marquez, cu poveștile despre colonelul Aureliano Buendía.”
„Am realizat că noua noastră casă – contrar tuturor aparențelor și intențiilor – nu va fi una țărănească, ci căminul unei familii de intelectuali care a experimentat modul de viață urban, dar a ales satul, și casa este lucrarea unui arhitect care, deși s-a luptat cu inspirația din diverse surse, este îndrăgostit de spațiile largi care corespund și curg dintr-unul în altul, cu dimensiunile constrângătoare a unei case tradiţionale tripartite, fără a le depăși.”
„Din multitudinea de posibilități, am ales soluția radicală: în vechea cameră curată am amenajat bucătăria, cămara și baia de la parter. Casa din mijloc s-a extins către curte – incluzând și veranda demo lată – și a devenit camera de zi, iar în fosta bucătărie am instalat termo-şemineul. Cele trei spații sunt separate și unite, în același timp, prin uși de sticlă, respectiv uși glisante cu geam, compunând cele trei incinte mici într-un spațiu generos. Amenajarea a urmat o logică simplă, stabilind locul în care se face mizerie. Pe vremuri, cea mai multă mizerie se făcea în bucătărie. Astăzi, în era mașinilor, bucătăria este aproape un laborator. Astăzi, coşul cu lemne de foc înseamnă mizeria cu care nu am vrut să traversez toată casa. Și cazanul nu mi l-am dorit în pivniță. Întotdeauna mi-au plăcut sobele care vuiesc, iar priveliștea flăcărilor care ard lemnul în șemineu este un bonus. Evident, nu este soluția ideală pentru că bucătăria s-a rupt de curte și tot satul se uită pe geam şi află ce se întâmplă la noi în bucătărie: viața cu trei copii dulci !”
„Înțeleg procesul de schimbare al vieții noastre și, împreună cu el, al caselor, a imaginii localităților și a peisajului. Și pe vremuri se schimbau lucrurile, numai că procesul era mult mai lent, răspunsul la noile nevoi apărea de-a lungul vieții mai multor generații, era timp pentru cizelarea – până la perfecțiune – a modelelor. Astăzi, nici sătenii nu mai trăiesc ca pe vremuri și mulți orășeni s-au mutat la sat. Având în vedere că locuinţele țărănești corespundeau unui mod de viață agricol și criteriilor de apartenență la o comunitate, iar astăzi nu dorim să le folosim după astfel de criterii, multă lume crede că astfel de case sunt inevitabil condamnate la moarte.”
„Am parcurs un drum lung până am ajuns de la casele țărănești din copilărie la casa noastră (...), clădită pe amintirile mele, pentru zilele noastre, din materiale naturale. Au trecut douăzeci și opt de ani de când am plecat la facultate și apoi, mai departe, în lume. De nouăsprezece ani, m-am întors. A trecut ceva timp de când m-am apucat de construirea casei mele. Încă nu e terminată și este în continuă transformare. Dar casa are și o grădină. Solarul s-a construit în mare parte din ferestrele casei vechi, în curtea cu șură crește încet și livada. Până încep să rodească pomii, ne asigură niște fructe proaspete merii columnari sădiți lângă casă, cu viață scurtă și cu nevoi reduse de spațiu. Grădina cere multă energie. Grădinăritul înseamnă relaxare, dacă ai timp de el. Și trebuie să-i dedic timp, pentru că este nevoie și de exemplu că se pot produce din nou lucrurile vitale, în cadrul unei singure gospodării. În Anno Domini 1567 la Chyomaffalwa (Ciumani, cu ortografie veche în maghiară) s-au recenzat 15 gospodării. Pentru mine, în mod evident, Ciumani este buricul pământului. Sarcina noastră este ca (...) în general în rural (...) fiecare gospodărie să fie independentă și să știe cum să-și valorifice surplusul de producție. Iar locuitorii să alcătuiască o comunitate. Așadar, am ajuns acum acasă.”
