Comentariul autorului:
Calcanele bucureștene s-au dovedit oportune pentru unul din nenumăratele experimente care se fac astăzi cu inteligența artificială. Ele lasă loc imaginației de mai multe feluri. Un tip de imaginație este cea umană, ghidată de instincte, intuiție, rafinată de cultura locului și de experiența educațională. Un alt tip de imaginație vine și ea în ajutorul proiectului de „decalcanare”. Un joc în spațiul latent, unde ideile sunt doar entități matematice. Conceptele „coloană”, „beton”, „rotund”, „modernist” și altele sunt aici doar puncte de coordonate multidimensionale. În baza relațiilor dintre aceste puncte, un pur calcul statistic transformă o masă de culoare aleatorie într-o imagine coerentă, din ce în ce mai coerentă cu fiecare lună în care cercetarea din domeniu continuă, într-un timp din ce în ce mai scurt. Într-o vreme dominată de spectrul înlocuirii omului, inclusiv a arhitectului, cu inteligența artificială, „decalcanarea” este un exercițiu de a înțelege complementaritatea dintre arhitect și o nouă unealtă din șirul multora care au apărut până acum. Astfel, aceste sisteme par mai puțin o cutie neagră din care cerem să iasă soluții și mai mult un multiplicator exponențial al inputului arhitectului. Depinde de proiectant, indiferent de domeniu, unde se termină inputul său și unde începe asistența inteligenței artificiale. În acest context, probabil că nu a existat până acum o perioadă mai motivantă de a accelara învățarea abilităților umane deja în curs de dezvoltare, iar prin familiarizarea cu aceste sisteme devine din ce în ce mai evident că ele creează de fapt noi seturi de abilități și cunoștiințe potențiale care fac munca umană să rămână esențială. Calea către o nouă arhitectură încă poate fi construită, nu împotriva, ci ÎMPREUNĂ cu inteligența artificială.
