Comentariul autorului:
Capitolele acestei lucrări prezintă tipologiile principale ale spaţiului evreiesc de la Templul lui Solomon la comunitatea pe Internet. Instanţele sale se împart după două aspecte – urmărite în cuprins: forme reale de organizare şi reprezentare a „spaţiului comunitar” evreiesc în raport cu evoluţia istorică (Templul, sinagoga, ghetoul / cartierul evreiesc, shtetl-ul, centrul comunitar) şi forme virtuale (spaţiul comunitar virtual, comunitatea pe Internet).
Dezvoltarea spiritului comunitar începe cu viaţa pastorală din timpurile biblice, evoluând spre formule tot mai originale, care se vor concretiza, la început, prin elemente rituale cu rol coagulant (Cortul mărturiei cu Tabenacolul şi ulterior Templul lui Solomon şi reedificările lui) şi vor atinge sinteza, după răspândirea evreilor în Diaspora, generând apariţia unor spaţii specific evreieşti, expresie a vieţii comunitare (tot mai active), adevărate tipologii „urbane” (de viaţă, administrare şi relaţionare civică) – cartiere evreieşti –, uneori sub influenţa unor factori constrictivi (etno-sociali şi religioşi) – ghetoul –, sau cu formule desăvârşite – shtetl-ul.
Emanciparea reală a evreilor în Europa, în contextul istorico-politic al sfârşitului secolului al XIX-lea şi al primelor manifestări arhitecturale din Statele Unite ale Americii, începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, care să reflecte „identitar” un mod original de cultură, religie şi viaţă, specific evreilor, şi-a pus amprenta asupra instanţelor de manifestare a ideii de comunitate, pe tot parcursul secolului al XX-lea. A apărut ideea de centru evreiesc (ulterior centru comunitar evreiesc), ca instituţie a comunităţii, care, prin alăturarea la sinagogă, căpăta o dimensiune fundamentală în viaţa oricărei congregaţii / obşti / comunităţi de evrei.
După zona geografică, datorită împrejurărilor politice şi a ariilor culturale, formate pe parcursul istoriei, se conturează două tipologii aparte: în Diaspora americană „centrul sinagogal” evoluat spre „centrul comunitar evreiesc” şi în Diaspora europeană „centrul comunitar”, bazat pe tradiţie şi pe modelul oferit de traiul în comun, formând nuclee evreieşti (cu precădere în Europa de Est) sau „centre” independente (conturând tipologia „centrului comunitar evreiesc” european Occidental), care vor fi influenţate şi de modelul „centrului sinagogal” american.
Refacerea şi revitalizarea comunităţilor, după tragedia Holocaustului, va cunoaşte o puternică resuscitare, în ultimele două decade ale secolului al XX-lea, respectiv prima decadă a secolului al XXI-lea, vizibilă, mai ales, prin răspândirea, în Europa, a centrelor comunitare şi centrelor culturale evreieşti (ca „arhitectură cu program” – o interpretare şi adaptare a modelului american de tradiţie, la spaţiul şi tradiţia europeană) şi sub impactul influenţei culturii digitale.
