Murfatlar - Centrul Vinului

Murfatlar - Centrul Vinului

„Murvet” = om generos
Din anul 43î.C. datează primele culturi de viţă de vie din regiune. În 992d.C. este prima atestare a unei aşezări locuite pe teritoriul oraşului, dată de existenţa ansamblului rupestru.
Pe fundalul istoric al depunerii, al sedimentării, tasării, îngrămădirii de layere, Centrul îşi propune să mai adauge încă unul, stratul omului de azi, pe cel al străinului.Un străin care nu pleacă să cucerească ci să fie cucerit, într-un loc al scoaterii la suprafaţă, al revenirilor, al reiterărilor fugitive.
Locul ales pentru Centru e situat pe versantul nord-estic, pe malul drept al canalului Dunare – Marea Neagră. Acest masiv de cretă, se constituie dintr-o imagine duală : una din feţe, abruptă, perforată de complexele monastice cavernoase, decorat de doua obiecte stranii aşezate pe culme, cealaltă în trepte, ascunzând vechea carieră de cretă.
Centrul, situat în vecinătatea complexelor cavernoase, trebuie să fie un loc al scufundării, care se va insera în munte.Cele două strategii de design principale sunt : manipularea terenului şi articularea structurii ca o nouă formă de relief. Clădirea şi peisajul se contopesc.
Organizarea planului devine critică : felul în care acesta este structurat determină felul în care utilizatorii se vor mişca pe sit. Terenul este articulat precum o topografie stratificată, prin decojirea şi multiplicarea suprafeţei sitului. Planul permite o juxtapunere de utilizări diverse : învechire, cramă, degustare, laborator, muzeu, cazare.
Noul Centru va fi in acelaşi timp o trăsătură a peisajului cât şi o nouă condiţie în care spaţiile sunt de-a dreptul „cioplite”, urmărind logica topografiei existente.
Camuflaj şi transparenţă sunt resurse ce completează schimbul topo pe care noua anvelopă îl descrie, fără a neglija condiţiile pe care le oferă situl deschis.
Desaturarea construitului, înversarea, construirea nu a spaţiilor ci a negativelor lor. Contrucţia se transformă în sapătură, scobire, inversare.
Într-o dinamică a gesturilor simple construitul se grefează în relief, producând către exterior o brăzdare, o zgâriere a suprafeţei limită. Într-o adiere lentă el se confundă cu topografia, devine topografie. O orogeneză desaturată, o încreţire fină şi o glisare în materie.
Recursul la subteran, la „lumea de sub paşi” e o încercare perpetuă de rememorare, de regăsire de rememorare. Nu putem uita ceea ce n-am ştiut niciodată şi nici regăsi ceea ce n-am pierdut niciodată, iată lecţia subteranului.